Ploua...

Plouă…şi totuşi, nu e prima dată când plouă, dar e prima dată când simt cum îmi pătrunde ploaia în piele…simt cum mă arde şi mirosul greu de ars se ridică în aer.

Plouă…şi totuşi, de ce mi-ar păsa?…nu e prima dată când plouă…şi totuşi, ploaia asta mă doare…mi se pare cea mai grea ploaie şi cea mai pătrunzătoare din viaţa mea…

Plouă cu regrete…plouă cu reproşuri…plouă cu inimi frânte şi iubiri neîmpărtăşite… Plouă şi nu vrea să se oprească…şi mă doare şi mai tare cu fiecare strop care-mi atinge faţa… Simt ca şi cum mă descompun de la atâta ploaie…ca şi cum aştept să mă unesc cu noroiul de pe jos…să fiu una cu el…să fiu uitată şi, în acelaşi timp, să fiu prezentă peste tot…încă aştept să tune asurzitor ca să nu mai aud cum plâng vocile din jurul meu…sunete de chitări dezacordate, chinuite de începători…piane ce se chinuie să răzbească de sub mormane de praf…şi poate aş fi mai fericită!
Aştept să fulgere orbitor să nu mai văd tristeţea…să nu-mi mai văd chipul în oglindă…şi poate aş fi mai fericită!
Aş vrea să alunec mergând pe pământul noroios şi să nu mă mai ridic ca să nu mai pot umbla prin locuri pustii pline de amintiri…şi poate aşa aş fi mai fericită!
Şi oare aş fi?…ploaia continuă să cadă, dar sufletul îmi rămâne intact…nespălat de durere…
Nu mai aud…nu mai văd…nu mai pot merge şi totuşi mă doare…iar afară plouă…